Atât postim cât iubim şi atât iubim cât postim

Pare demodată insistenţa bimilenară a Bisericii ca oamenii să postească. După cum pare o concepţie arhaică aceea care ar susţine în secolul 21 că anumite alimente sunt “rele”. Iată cel puţin două motive pentru care anumiţi creştini “emancipaţi” ai Bisericii, indiferent pe ce treaptă a ei s-ar afla, scormonesc scuze sau inventează formule de evitare a postului în viaţa lor privată (deci, ascunsă). Dar, după cum Biserica nu are nimic împotriva unor alimente, tot astfel nici aceşti pseudocreştini nu au nimic în comun cu Ortodoxia, ca manifestare plenară a Bisericii – şi de aceea permanent ascetică.

Oricât s-ar induce ideea şi oricât s-ar avansa ipoteza potrivit cărora prin post revenim la tradiţia biblică vechi-testamentară, la prescripţiile legilor evreieşti cu privire la alimentele curate şi necurate, pe această linie nicidecum nu se va reuşi o surprindere a motivaţiei adevărate pentru care Biserica ţine cu insistenţă la post. De altfel, chiar Legea iudaică amintită nu la impuritatea unor animale trimite. Aceasta viza mai ales pe omul păcătos care din cauza păcatului ajunge să aibă manifestări şi trăsături neumane (animalice) şi chiar ajunge să improprieze din comportamentele, de altfel fireşti, ale animalelor enumerate, transferându-le la nivel spiritual uman. O atenţie deosebită asupra listei animalelor considerate a fi “necurate” (pornindu-se de la trăsăturile lor naturale) ne trimite în chip firesc la concluzii teologice importante şi, mai ales, la înţelesuri profunde pentru viaţa noastră duhovnicească. De exemplu, porcul şi cămila, doar două dintre animalele necurate după prescripţiile evreieşti, evidenţiază două stări spirituale decăzute ale omului împătimit. Astfel, prin păcat omul poate ajunge lipsit de discernământ, amestecând toate cele ale vieţii sale precum porcul, motiv pentru care nu mai poate face distincţie între bine şi rău, adevăr şi minciună etc. în definitiv, între cele duhovniceşti şi cele trupeşti ale sale. Tot astfel, şi tot din cauza păcatului, omul devine cocoşat precum cămila sub povara fărădelegilor, condamnat a străbate ca prin deşert frumuseţile acestei lumi şi însetat de arşiţa necunoaşterii să se mulţumească cu “zoile” propriilor rezerve de apă, simbol al cunoaşterii întunecate, chiar şi atunci când izvorul viu al harului e în faţa lui. Şi exemplele pot continua.

Adevărata natură a Bisericii este aceea de a fi într-o permanentă stare de postire. Faptul că în timpul unui an bisericesc sunt mai multe zile de post decât de dezlegare întăreşte acest adevăr. Iar faptul că noi, creştinii, postim numai anumite perioade ale anului şi doar anumite zile ale săptămânii evidenţiază înţelepciunea Bisericii de a veni în întâmpinarea celor slabi şi începători în cele ale credinţei. În aceste cazuri Biserica face pogorământ, pentru ca aceşti creştini mai întâi să postească din ascultare şi ca exerciţiu de voinţă, pentru ca mai apoi să poată trece la starea de postire continuă, proprie naturii divino-umane a Bisericii. Sugestivă în acest sens este cunoscuta pildă din Pateric în care un ucenic vine în grabă şi cu mult entuziasm la părintele său duhovnicesc zicându-i într-un suflet: “Avva! Avva! Mai sunt câteva zile şi începe Postul Mare”. Bătrânul, deloc surprins, răspunde ucenicului ca şi cum ar vorbi către un altul: “Da? N-am ştiut că s-a terminat!”

În realitate şi în deplin adevăr creştinii postesc în Biserică din dor de Dumnezeu. Iar cine nu înţelege acest lucru şi mai ales cine nu are dor de El nu va posti deloc sau, oricum, nu va posti în libertate. De aceeaşi neînţelegere dădeau dovadă ucenicii Sfântului Ioan Botezătorul, atunci când s-au adresat Mântuitorului Hristos, vizând nepostirea ucenicilor Săi: “Pentru ce noi şi fariseii postim mult, iar ucenicii Tăi nu postesc?” (Mt. 9, 14). Răspunsul Mântuitorului către ei ne dezvăluie adevărata natură a postului în Biserică: “Pot, oare, nuntaşii să postească în timp ce mirele este cu ei? Atâta timp cât îl au pe mire cu ei, nu pot posti. Dar vor veni zilele când mirele se va lua de la ei, şi atunci, în acele zile, vor posti” (Mc. 2, 19-20). Prin urmare, adevăratul motiv al postului în Biserică este dorul după Dumnezeu, Cel luat din mijlocul ei. Mirele Bisericii, Hristos cel întrupat, nu se poate logodi deplin cu Biserica, cât timp aceasta nu-i încă hotărâtă să-I devină definitiv mireasă. De aceea, postesc împreună cu dor nemăsurat până la ziua cea mare a întâlnirii lor desăvârşite şi a încununării lor veşnice. În aceasta constă relaţia dintre Hristos şi Biserica Sa până la sfârşitul veacurilor. Ea este relaţia dintre Dumnezeu şi fiecare credincios, care începe a se realiza încă din această lume, dar numai prin constanta anticipaţiei (I Co, 13, 9-12). De aceea postesc reciproc: Dumnezeu “posteşte” cu dor neostoit din cauza nepăsării omului de a se uni cu El, Cel care-l caută necontenit. Omul posteşte din dor după Mirele sufletului său cu care încă nu s-a întâlnit deplin.

De altfel, în mod firesc ne descoperim propria natură postitoare, atunci când trăim anumite evenimente ale vieţii la intensitate maximă. Astfel, încă nu se cunoaşte îndrăgostit care să nu dorească să petreacă cu persoana iubită cât mai mult timp, chiar şi dincolo de starea de foame şi de sete, întrucât acestea din urmă, faţă de intensitatea bucuriei trăite în iubirea dăruitoare de la unul la altul, nu mai contează. Mai concludent este momentul trecerii la cele veşnice a cuiva dintre cei foarte dragi nouă. Iarăşi, nu s-a văzut încă o mamă sau un tată cu fiul sau fiica pe năsălie, iar ei să fie cuprinşi de poftă de mâncare şi de băutură. Întocmai se întâmplă şi cu fiii care-şi pierd părinţii.

Acestea şi multe altele de acest fel sunt exemple ale vieţii cotidiene care arată că acolo unde iubirea este reală şi dorul pe măsură, omul îşi dezvăluie în chip natural şi instinctiv valenţele postitoare ale firii sale, dragostea putând hrăni mai mult decât pot sătura bucatele alimentare. Astfel, dorul este atât măsura iubirii noastre faţă de cei care nu sunt sau nu mai sunt fizic lângă noi, dar şi unda spirituală care ne poate face să comunicăm cu ei dincolo de timp şi spaţiu. Altfel spus, dorul este trăit deodată şi ca “post” de neprezenţa celui drag şi ca împărtăşire reală spirituală cu el, făcându-ni-l interior cu o prezenţă odihnitoare, neostentativă.

În consecinţă, atât postim cât iubim şi atât iubim cât postim. Nici mai mult, dar nici mai puţin!

Părintele Pantelimon de la Oașa: “Depresia apare atunci când oamenii nu-şi mai înţeleg menirea pe acest pământ”

S-a retras din lume la poalele Munţilor Şureanu, unde trăieşte în post şi rugăciune, cu bucuria de a fi alături de fraţii săi întru Hristos. Absolvent de Belle Arte, pictor de icoane şi fotograf, Părintele Pantelimon Şuşnea e şi un minunat vorbitor, ale cărui cuvinte învăluite de har au salvat de la naufragiu sufletesc mii de tineri. I-am căutat prezenţa mângâietoare în Postul Paştelui, pentru a găsi răspunsuri despre o suferinţă adesea subestimată, ce ameninţă să se transforme într-o boală a secolului. Un îndreptar de vindecare şi de înviere sufletească.

“Nimeni nu se poate împlini în afara iubirii”

– Azi, mai mult ca oricând, pare că am ajuns într-o fundătură. Statisticile spun că un român din zece suferă de depresie. Părinte, ce spune asta des­pre vremurile în care trăim?

– O lume atinsă de depresie e o lume lipsită de bucurie şi dragoste. E o lume alienată şi însingurată, o lume urâtă, care şi-a pierdut reperele, în care s-a pier­dut dimensiunea verticală şi în care omul se des­fă­­şoară numai pe orizontala existenţei, într-o diver­sitate infinită şi goală. E o lume care nu mai are nimic de spus. O lume goală de Dumnezeu, în care bucuria e confundată adesea cu plăcerea. Or, bucuria ade­vă­rată ţine de resorturi mult mai profunde, e împlinirea de­pli­nă a rostului tău ca om şi e strâns legată de îna­intarea în viaţa spirituală. Depresia apare atunci când oa­me­nii nu-şi înţeleg destinul, menirea lor pe acest pământ.

– Niciunul din oamenii atinşi de depresie nu pare să fi scăpat de gândul obsesiv că viaţa e lipsită de sens. Că nu alegem noi să ne naştem, cum nu alegem când să murim.

– Singurul sens al vieţii e mântuirea. Doar că oamenii cred adesea că mântuirea e ceva ce ni se dă în urma unui verdict final, dacă am făcut nişte fapte bune. Mântuirea e fericirea, e raiul. Raiul nu e un loc. Raiul e starea de relaţie cu Dumnezeu, care se trăieşte încă de aici, de pe pământ. E greu să iubeşti o idee. De aceea Dumnezeu s-a făcut om, ca să ne înveţe că îl putem iubi, iubindu-i pe cei de lângă noi. Mântuirea e dinamica acestei relaţii de iubire, cu toate suişurile şi coborâşurile ei. Nimeni nu se poate împlini în afara iubirii, în afara unei relaţii. Oamenii uită că Dumnezeu nu este singur, Dumnezeu este o relaţie (o treime), iar noi suntem făcuţi după asemănarea lui. Bucuria se cere împărtăşită, nu se trăieşte în singurătate. De aceea se spune că cea mai mare fericire e să iubeşti şi să fii iubit.

– Sunteţi şi preot duhovnic. Suferinzii de depre­sie caută alinare la mânăstire?

– Sunt mulţi cei care vin să-şi găsească liniştea la mânăstire, dar asta nu înseamnă că îşi deschid su­fle­tul foarte uşor. Îi recunoşti după chip. Un om nefericit e un om fără strălucire în privire. E apăsat, gârbovit, întunecat şi agresiv, adesea. Când e nemulţumit de el însuşi, omul e agresiv. E ca o fiară rănită, care suferă, e periculoasă şi nu te lasă s-o ajuţi. Dar de cele mai multe ori, în spatele violenţei se ascunde nu răutate, ci suferinţă.

“Dumnezeu nu trădează niciodată”

– Niciodată viaţa n-a fost mai înlesnită ca acum. Şi totuşi, e tot mai multă suferinţă în lume. De unde vine?

– Depresia e o stare de cădere. Apare dintr-o lipsă de împăcare a sufletului cu sine, cu Dumnezeu sau cu oamenii. E o stare de conflict, de ruptură inte­rioa­ră, între suflet şi intelect. O lipsă de echilibru. Depre­sia înseamnă, în primul rând, o lipsă de dragoste. Oa­menii suferă când nu-şi mai pot găsi adăpost în celelalte suflete din jurul lor. Când nu pot găsi sprijin gratuit din partea semenilor lor, oamenii se descu­rajează şi în relaţia cu Dumnezeu, le e greu să-şi mai imagineze un Dumnezeu iubitor. Dar dacă oamenii mai trădează, fiindcă sunt neputincioşi, Dumnezeu e singurul care nu trădează niciodată. Totuşi, e foarte greu să ajungi la măsura relaţiei cu Dumnezeu, fără să relaţionezi cu oamenii. Avem nevoie de o confir­ma­re şi din partea semenilor, că nu suntem inutili pe lume. De aceea, nu se poate scăpa de depresie fără acea iubire necondiţionată, care nu pretinde nimic în schimb, care nu te judecă şi nu te acuză, ci te pri­meş­te şi te odihneşte.

– Iubindu-i cu adevărat pe cei deznădăjduiţi, i-am putea ajuta să se vindece?

– Ar trebui să fim noi înşine Dumnezeu unii pentru ceilalţi, să-i odihnim şi să le dăm încredere şi adăpost, ca un refugiu pe munte, în timp de furtună. Să-i protejăm şi să le fim casă. Când îl hrăneşti pe celălalt, îl hrăneşti, de fapt, pe Dumnezeu, când îl îm­brăţişezi, el se îmbracă cu tine şi nu-i mai e frig. Când îi vorbeşti, se încălzeşte la vorbele tale. Iubirea e sin­gu­ra scăpare. Am întâlnit oameni care şi-au depăşit stări vecine cu patologia. Nu erau împăcaţi, fiindcă nu puteau să ierte, iar starea aceea de neiertare îi mă­cina, îi deconstruia lăuntric. Când au reuşit să ierte, să se împace, să-i primească pe cei care le-au greşit în inima lor, şi-au revenit spectaculos. Trebuie doar să ai răbdare. Numai intrarea într-o relaţie de iubire cu ceilalţi poate să astâmpere setea omului. Când omul găseşte odihnă într-o relaţie, îşi revine. Dar pentru asta trebuie să scape de obsesia sinelui.

– Adică să renunţe la egoism?

– Egoismul, voia proprie, sunt cei mai mari duş­mani ai noştri. Ne tiranizează şi pe noi, şi pe ceilalţi. Nu putem avea relaţii profunde cu ceilalţi fără le­pădare de sine. Dacă nu mă lepăd de sine, îi cer celui­lalt să se alinieze la sinele meu, adică să se alinieze la mine în gândire, în simţire, să vadă lumea exact ca mine. Înseamnă să-l înrobesc, să-l privez de libertate. Şi atunci îi anulez fiinţa, el nu mai poate evolua. Începe să se apere şi se îndepăr­tează de mine, fiindcă simte că am tendinţa de a-l desfiinţa, chiar dacă poate compensez cu lucruri exterioare. Îl răsplătesc cu daruri, dar de fapt îl posed, îl înrobesc, îl transform într-un accesoriu cu care să mă împodobesc. Şi, la final, mă simt la fel de singur. Când eşti liber de obsesiile tale şi de slujirea sinelui, începi să te gândeşti la celălalt cu adevărat, să te gândeşti ce gest ai putea să faci pentru el, fără ca el să-ţi ceară. Ai putea să-l aştepţi cu ceva bun de mâncare? Ai putea să-i duci un pahar cu apă? Ai putea face un drum în locul lui? Ce lucru mai frumos decât să mergi să-i po­triveşti pătura la spate, să nu-l tragă curentul, când se culcă? Pa­radoxul e că abia când te lepezi de tine, te câştigi pe tine şi-l câştigi şi pe celălalt. Îl cucereşti, când re­nunţi să-l mai cucereşti. Cu cât vrei mai tare să subordonezi şi să controlezi, cu atât eşti mai singur, cu cât te pui mai tare în sprijinul celorlalţi, cu atât eşti mai încon­jurat de oameni. Oamenii ar trebui să fie ca lumânările care, consu­mându-se pe sine, lumi­nează în jurul lor şi îi încălzesc şi pe cei­lalţi.

“Nu eşti fericit când aduni, ci când dăruieşti!”

– Nemulţumirea faţă de ceea ce ai creează, şi ea, depresie. Cei mai mulţi dintre oameni tânjesc veşnic după altceva. Viaţa lor e mereu în altă parte. De ce nu-şi găsesc locul şi rostul?

– În spatele multor căutări ale omului se ascunde, de fapt, nevoia lui de divinitate. Oamenii tânjesc după starea de Dumnezeu. Suferă din cauza neputin­ţei lor, simt că ar putea fi mai mult decât sunt. Dar acest mult mai mult îl transferă în afara lor, în loc să-l acumuleze interior. Tind să aibă în loc să devină. Tind să stăpânească, în loc să dăruiască. Orientată greşit, spre valorile lumii acesteia, tânjirea aceasta începe să se amestece cu frustrarea, fiindcă lucrurile finite nu pot satisface sufletul.

– Unii au tot ce le trebuie: slujba pe care şi-au dorit-o, suficienţi bani să trăiască o viaţă, ba chiar şi celebritate… Şi totuşi, sunt profund nefericiţi. Ce le lipseşte?

– Oamenii aceştia au obiectele pe care şi le doreau, şi-au cumpărat şi oamenii din jur, dar au pierdut din vedere relaţia cu ceilalţi. Sunt dependenţi de lucrurile materiale, tocmai din această nesiguranţă a existenţei unei alte realităţi. Când eşti conştient de veşnicie, te desprinzi uşor de grijile materiale. Nu mai aduni cu disperare. Nu te mai temi de ziua de mâine, începi să ai încredere, deci să ai credinţă. Ma­teria în sine nu poate aduce fericirea, cum nu o poate aduce nici faima artistică sau intelectuală. Nu devii fericit în momentul în care aduni, ci în momentul în care dăruieşti. Valorile, indiferent că sunt materiale, spirituale sau intelectuale, trebuie acu­mu­late pentru a fi dăruite. Ma­te­ria trebuie transfigurată, tre­buie să capete valoare spiri­tua­lă, prin gesturile noastre de dărnicie şi bunătate. Omul, când încearcă să îngrămă­deas­că materia în scop egoist, să strângă avere, o scoate pur şi simplu din circuitul ei firesc, ace­la de a fi în slujba legăturii dintre oameni. Dar materia e aceeaşi dintotdeauna, ea nu sporeşte. E minunat să te gân­deşti că apa pe care o bem noi e aceeaşi, în aceeaşi cantitate, ca acum mii de ani. Aceeaşi apă care circulă, care n-a pără­sit planeta. Acelaşi dar, pentru fiecare dintre noi.

– Am observat la mulţi tineri de azi un fel de masochism al nefericirii. Trăiesc suferinţa cu vo­lup­tate, hrănindu-se parcă din ea. Se cuibăresc în depresie.

– Există o plăcere perversă, melancolică, o durere de sorginte romantică a omului, de a “se îndulci” cu nişte suferinţe, numai pentru că acele suferinţe pun în miş­care ceva dincolo de instincte, îl fac să-şi simtă sufletul viu şi plin de vibraţie. Incapabili să ia calea mân­tuitoare a bucuriei (care presupune lucrarea vir­tu­ţilor), o aleg pe cea comodă a suferinţei nemân­tui­toare, care îi condamnă să nu-şi depăşească în veci condiţia. A resimţi plăcere din durere e o malformaţie su­fletească. Şi e plăcere, nu bucurie! Voluptatea aceas­ta a suferinţei e şi un mod de afirmare al oa­me­nilor slabi. E mult mai uşor să te afirmi distructiv! E o formă de a ieşi din anonimat, o nevoie de compă­ti­mire, o cerşire, inconştientă, a atenţiei.

“Premisa că ar trebui să fim fericiţi în fiecare clipă a vieţii noastre e fundamental greşită”

– Oriîncotro ne uităm, se promovează modelul omului de succes, veşnic zâmbitor. Fericirea e un imperativ, iar depresia e o ruşine, un stigmat. În faţa unei asemenea presiuni din partea societăţii, neputinţa unora de a se bucura îi afundă şi mai tare în deznădejde.

– Premisa că ar trebui să fim fericiţi în fiecare clipă a vieţii noastre e fundamental greşită şi produce foarte multă frustrare, pentru că oamenii intră în competiţie cu un model ireal, utopic. Viaţa nu e o fericire continuă, cum nu e nici efort continuu. Viaţa e o împletire de strădanie şi bucurie, iar bucuria vine adesea ca răsplată pentru efort, vine din împlinirea unei datorii, a unei sarcini, din felul în care-ţi lucrezi talanţii ce ţi s-au dat. Dumnezeu a muncit şase zile şi în a şaptea s-a odihnit. Obsesia fericirii cu orice preţ e păguboasă. Înseamnă că dorinţele tale au luat-o înaintea vieţii şi au devenit nefireşti. E fundamental să nu-ţi doreşti ceea ce nu se poate, să te bucuri de ceea ce ai, şi de cele bune, şi de cele rele, să găseşti un sens în tot ceea ce ţi se întâmplă. Să încarci de sem­nificaţie fiecare încercare a vieţii tale. Dacă elimini greutăţile şi efortul vieţii, elimini şi bucuria. O viaţă molatică, trăită în plăcere, e o viaţă în care îţi ratezi împlinirea. Doar încercările plătite cu dis­con­fort sau sacrificiu lasă o urmă în fiinţa omului. Gân­dindu-te la câştigul pe care îl obţii, nu mai pri­veşti cu teamă greul şi suferinţa vieţii. Dacă privim lucrurile din perspectiva veşniciei, din lumea aceasta nu ieşim decât cu ceea ce am devenit.

– Intrată pe mâna psihologilor, depresia e tratată precum o boală. Se dau chiar metode de ieşire din depresie, în zece paşi… Putem oare depăşi suferinţele sufleteşti după reţetă?

– Nu ai cum să ajungi la starea de bine fără o lucrare spirituală. Bucuria nu vine decât de la izvorul bucuriei, care e Dumnezeu, nu vine decât din trăirea iubirii. Dar pentru asta, trebuie să ne curăţăm ochii şi să vedem în celălalt chipul lui Dumnezeu. Să trecem de negativele lui (căci negativele nu ţin de profun­zimea fiinţei, ci sunt un accident în fiinţa lui) şi să privim mai adânc. Când iu­beşti pe cineva, spunea Părintele Iustin, stareţul Mâ­năstirii Oaşa, eşti ca un scafandru care pătrunde în adâncul oceanelor şi scoate la suprafaţă comorile. Când iubeşti pe cineva îl inspiri, activezi în el puteri de care habar nu avea că le are. Forţe care zac latent în adân­cul oceanului. Deve­nirea noastră ca fiinţe uma­ne este imposibilă fără dra­gostea celorlalţi. Fiecare om revelează în noi un alt mod al nostru de a fi în lume. Putem fi în foarte multe feluri, în funcţie de câte relaţii profunde activăm în noi. Abia prin trăirea relaţiei ne revelăm pe noi înşine şi înaintăm spre chipul nostru adevărat, care e ine­pui­zabil, care e Dumnezeul din noi. Dar din păcate, ac­tivăm unul în celălalt doar 1 % din cât am putea. Tră­im o formă foarte diminuată a noastră. Suntem foarte zgârciţi cu noi, nu ne dăm dreptul la viaţă, la deve­nire. Nu ne iubim îndeajuns.

– Unii oameni sunt dărâmaţi de încercări mi­no­re, iar alţii, deşi li se dau greutăţi fără număr, trec prin viaţă cu fruntea sus. De ce unii au tăria de a le înfrunta şi alţii nu? E oare aluatul din care am fost făcuţi atât de diferit?

– Ce le face unora viaţa foarte grea nu e faptul că via­ţa e foarte grea în sine, ci faptul că ei nu sunt dis­puşi să vadă şi par­tea lu­minoasă a gre­u­lui din viaţă. De aceea este fun­da­mental să găseşti sen­sul fiecărei în­cercări sau sufe­rin­ţe de care te lo­veşti. Dacă o um­pli de sens, îţi găseşti pu­terea şi senină­tatea de a merge mai de­parte cu frun­tea sus. Dacă nu-i găseşti un sens, ea ajunge să te dărâme. Dacă n-ar fi întâmpinat de su­fe­rinţă, omul ar fi ex­traordinar de su­per­ficial. A­bia în­cer­cările vie­ţii îl fac să gân­dească mai profund. Cât timp îi merge bine din toate punctele de vedere, stag­nea­ză, trăieşte la su­prafaţa sa, nu tră­ieşte cu toată fi­in­ţa. Nu trebuie să ne fie frică de sufe­rin­ţă. Hristos ne-a în­văţat să ne eli­berăm de ea. A e­xor­­cizat-o în viaţa lui pămân­tească, în­frun­tând frica de foamete, de nesomn, de durere, chiar şi frica de moarte, care îi ţine pe toţi în robie. Şi, când a ajuns deasupra fricii, a fost liber. Frica de încercările grele ale vieţii ne inhibă şi ne împiedică să fim mai mult decât suntem. Trebuie să avem curajul să gândim pentru noi o viaţă măreaţă. Trebuie să avem curajul să visăm şi să ne visăm mai presus de fricile şi neputinţele noastre.

“Oamenii cu adevărat fericiţi nu ştiu că sunt fericiţi”

– Părinte, trăiţi într-un loc care e raiul pe pă­mânt. La oraş, însă, depresia şi alienarea par mai acasă ca niciodată…

– Lumea adevărată e cea pe care a făcut-o Dum­nezeu, nu cea artificială, pe care a creat-o omul. Că­lugării, se spune, sunt retraşi din lume. Nouă ne place să spunem că suntem retraşi în lume, în timp ce oră­şenii sunt retraşi din lume. Ce fericire să simţi rit­murile naturii, să simţi primăvara pământul reavăn, fărâmicios, să vezi cum plesnesc mugurii! La oraş, în spatele atâtor interfeţe de comunicare, s-a pierdut frumuseţea vieţii, acea frumuseţe ritualică din com­portament, din gesturi şi din cuvinte, prin care îl cinsteai pe cel de lângă tine. A fost înlocuită de mult tupeu şi de multă îndrăzneală. Ţăranul ştia să încarce totul de frumuseţe şi de sens, până şi hainele pe care le îmbrăca. Fiecare cusătură avea o semnificaţie. Şi unealta îi era înfrumuseţată. Iar dacă se ducea pe câmp, cânta, să-şi facă munca mai plăcută. Azi, omul nici de munca lui nu se mai bucură, fiindcă pentru el e doar mijloc de a strânge bani. Munca nu-i mai adu­ce bucurie, nu mai e mijloc de devenire spirituală. Uti­litarismul acesta, atât de pregnant la oraş, a făcut să se piardă dimensiunea spirituală a vieţii. S-a pier­dut misterul din creaţie, din relaţie, nu mai vedem tai­na celuilalt, îl privim doar din perspectiva efi­cienţei şi a exploatării. Ne exploatăm unii pe alţii şi suntem gata să-l exploatăm şi pe Dumnezeu.

– Ce am putea face să depăşim toate aceste neajun­suri, să ne vindecăm sufleteşte?

– Fiecare din noi se poate ridica deasupra vieţii, dacă încarcă de sens tot ceea ce face, dacă prin tot ceea ce face se apropie de Dumnezeu. Nu doar prin rugăciune sau prin mersul la biserică te sfinţeşti, ci prin fiecare faptă sau gest. De la felul în care stai, până la felul în care munceşti, de la felul în care faci ceva de mâncare, până la felul în care plantezi o floare, de la felul în care vorbeşti cu un om până la felul în care te culci. Toate gesturile noastre cotidiene trebuie transfigurate printr-un fel aparte de a fi. Prin iubirea pe care o purtăm. Trebuie um­plute de pre­zen­ţă, de sens, de mis­ter, de fru­mu­seţe şi de bucurie.

– Se spune că bucuria adevă­ra­tă e profundă şi, cu toa­te astea, se dove­deşte trecă­toa­re. De ce n-o putem fixa, de ce n-o putem opri în loc?

– Nu trebuie să privim bucuria ca pe un drog, care să ne facă să uităm de suferinţa lumii aces­teia, nu tre­buie să o că­utăm ca pe o eva­dare. Nici măcar nu tre­buie să o căutăm! Oamenii cu ade­vărat fericiţi nu ştiu că sunt feri­ciţi, fiindcă îşi mă­soa­ră fericirea în fe­ricirea celorlalţi. Ei sunt ieşiţi din sine şi trăiesc prin celă­lalt. Fericirea vine sin­gură. Şi vine ca un dar pentru cei ca­re ştiu să-l caute pe celălalt şi pe Dum­nezeu. Toate aceste piscuri înăl­ţătoare de fericire, care apar ful­gurant în timpul vieţii, sunt nişte trepte interme­diare. Sunt o odihnă, o răsplată după fiecare treaptă urcată, după care nu avem voie să ne oprim. În umbra lor, însă, Hristos ne dăruieşte o pace “pe care nimeni nu o va lua de la noi”. Ne dăruieşte liniştea şi bucuria aceea constantă, care ne descătuşează şi ne face liberi.

Care este marele folos al smereniei în viața creștinului?

Cine poate înțelege raiul? Îl poate înțelege în parte cine poartă în el pe Sfântul Duh, pentru că raiul este Împărăția Duhului Sfânt, și Duhul Sfânt în cer și pe pământ este Același. Gândeam în mine însumi: „Sunt un ticălos și vrednic de toate pedepsele“, dar în loc de pedepse Domnul mi-a dat pe Duhul Sfânt. Duhul Sfânt e mai dulce decât tot ce e pământesc. Este hrana cerească, e bucuria sufletului.

Dacă vrei să ai în chip simțit harul Duhului Sfânt, smerește-te ca Sfinții Părinți. Pimen cel Mare a zis ucenicilor lui: „Credeți-mă, copiii mei, unde e Satana acolo voi fi și eu“. Un curelar din Alexandria gândea: „Toți se vor mântui, eu singur voi pieri“, și Domnul a descoperit lui Antonie cel Mare că n-a ajuns încă la măsura curelarului aceluia. Părinții au dus o luptă încrâncenată cu demonii și s-au obișnuit să gândească smerit despre ei înșiși, și pentru aceasta i-a iubit pe ei Domnul. Domnul mi-a dat să înțeleg puterea acestor cuvinte. Și când țin mintea mea în iad, sufletul meu are odihnă, dar când uit de aceasta, atunci îmi vin gânduri care nu plac lui Dumnezeu.

Gândeam: „Sunt pământ, și încă pământ păcătos“. Dar Domnul mi-a arătat mila Sa și mi-a dat din belșug harul Său și se bucură duhul meu pentru că, deși sunt un ticălos, Domnul mă iubește și de aceea sufletul meu e atras spre El în chip nesăturat, iar când îl voi întâlni, voi zice sufletului meu: uită-te la El,nu-L pierde, să nu ți se întâmple ceva mai rău (In 5, 14), pentru că sufletul îndură mari chinuri atunci când pierde harul Duhului Sfânt.

Credeți-mă, scriu înaintea feței Domnului, pe Care sufletul meu îl cunoaște. Pentru a păstra harul, trebuie să ne smerim pururea. Iată, Domnul smerește cu milostivire pe cei care-i slujesc Lui. Antonie cel Mare credea că în pustie el era mai bătrân și mai desăvârșit decât toți, dar Domnul l-a îndreptat spre Pavel Tebeul, și Antonie a văzut pe cel ce era mai bătrân și mai desăvârșit decât el. Cuviosul Zosima credea că era monah din copilărie și că nimeni nu putea discuta cu el, dar a fost smerit de Maria Egipteanca și a văzut că era departe de a fi ajuns la măsura ei. Sfântul Tihon din Zadonski a fost smerit de un nebun întru Hristos, care i-a dat o palmă și i-a zis: „Nu te trufi cu înțelepciunea!“ Astfel, Domnul Cel Milostiv smerește pe sfinți, ca ei să rămână smeriți până la sfârșit. Cu atât mai mult trebuie să ne smerim noi. De aceea, ziua și noaptea cer și eu de la Dumnezeu smerenia lui Hristos. Duhul meu însetează să o dobândească, pentru că este darul cel mai înalt al Duhului Sfânt. În smerenia lui Hristos e și iubire, și pace, și blândețe, și înfrânare, și ascultare, și îndelungă-răbdare, și toate virtuțile sunt cuprinse în ea. […]

Cât trăim pe pământ trebuie să ne învățăm să ducem război cu vrăjmașii. Lucrul cel mai chinuitor decât toate este să ne omorâm trupul pentru Dumnezeu și să ne biruim iubirea de sine. Pentru a birui iubirea de sine, e nevoie să ne smerim totdeauna. Aceasta este o mare știință, pe care ne-o însușim degrabă. Trebuie să ne socotim mai răi decât toți și să ne osândim la iad. Prin aceasta sufletul se smerește și câștigă plânsul pocăinței din care se naște bucuria. Este bine să ne obișnuim sufletul să gândească: în focul iadului voi arde. Dar, vai, puțini înțeleg aceasta. Mulți cad în deznădejde și merg spre pierzanie. Sufletele lor se sălbăticesc și nu mai vor nici să se roage, nici să citească, nici chiar să se mai gândească la Dumnezeu.

Trebuie să ne osândim pe noi înșine în sufletul nostru, dar să nu deznădăjduim de mila și iubirea lui Dumnezeu. Trebuie să dobândim duh umilit și înfrânt și atunci vor pieri toate gândurile și mintea se va curăți. Dar înainte de aceasta trebuie să ne cunoaștem măsura, ca să nu ne chinuim fără folos sufletul. Învață să te cunoști pe tine însuți și să dai sufletului nevoință (asceză) după puterile lui.

Sfântul Paisie Aghioritul ne învață cum să biruim invidia din noi

– Cum va putea cineva care invidiază să biruiască invidia?

– De cunoaşte darurile cu care l-a înzestrat Dumnezeu şi le pune în valoare, nu va mai invidia, iar viaţa lui va deveni Rai. Mulţi nu-şi văd darurile pe care le-au primit de la Dumnezeu, ci văd numai darurile celorlalţi şi îi cuprinde invidia. Se socotesc nedreptăţiţi, înjosiţi, şi astfel se chinuiesc şi îşi fac viaţa amară.

„De ce acesta să aibă aceste daruri, iar eu să nu le am?”, spun ei. Dar tu ai nişte daruri, iar acela are altele. Vă amintiţi de Cain şi de Abel? Cain nu s-a uitat la darurile lui, ci la darurile lui Abel. Aşa a început să crească în el invidia faţă de fratele său, după care s-a răzvrătit împotriva lui Dumnezeu. În cele din urmă, de la invidie a ajuns la ucidere. Şi poate că el avea daruri mai multe şi mai mari decât Abel.

– Dar cum se poate ca cineva, când vede darurile celorlalţi, să nu-i invidieze, ci să se bucure?

– Dacă-şi pune în valoare darurile şi nu le îngroapă, atunci se va bucura de darurile celorlalţi.

Sunt câţiva ani de când văd aici o maică care, deşi are o voce frumoasă şi multă evlavie, nu merge să cânte. Şi fiindcă îşi îngroapă darul şi nu cântă, se ofileşte de invidie atunci când o aude cântând pe cealaltă, care nici măcar nu are o voce atât de bună. Nu se gândeşte că ei i-a dat Dumnezeu o voce mai bună, dar nu o cultivă. De aceea spun că fiecare trebuie să caute să vadă dacă nu cumva darul pe care îl vede la altul şi pentru care îl invidiază îl are şi el, dar nu-l cultivă. Sau poate că Dumnezeu i-a dat un alt dar. Căci Dumnezeu nu nedreptăţeşte pe nimeni: fiecăruia i-a dat un dar deosebit care să-l ajute în sporirea lui duhovnicească.

Aşa cum un om nu seamănă cu celălalt, tot astfel şi darul unuia nu seamănă cu darul celuilalt. Aţi observat vreodată mazărea sălbatică pe care o aveţi acolo jos lângă gard? Toate vrejurile pornesc dintr-o singură rădăcină, dar au culori diferite, unul fiind mai frumos decât celălalt. Cu toate acestea nu se invidiază unul pe altul, ci fiecare se bucură de culoarea pe care o are. Vedeţi şi păsările? Fiecare are darul ei, ciripitul ei. Să-şi găsească, aşadar, fiecare darurile pe care le-a dat Bunul Dumnezeu şi să-L slăvească, nu în mod egoist, fariseic, ci smerit, recunoscând faptul că nu s-a arătat vrednic de darurile lui Dumnezeu, iar pe viitor să le pună în valoare.

– Gheronda, eu le invidiez pe unele maici, pentru că au daruri pe care eu nu le am.

– Ţi-a dat şi ţie Dumnezeu atâtea daruri, iar tu invidiezi darurile celorlalţi? Îmi aminteşti de fata unui cofetar din Koniţa. Tatăl ei îi dădea în fiecare zi o bucăţică de prăjitură, ca să nu mănânce dintr-o bucată mai mare, dar ea îi vedea pe copiii de la şcoală mâncând câte o bucată mare de turtă de mălai şi îi invidia. „Ce bucată mare mănâncă ăştia! Mie tatăl meu îmi dă doar o bucăţică”. Poftea turta pe care o mâncau ceilalţi copii, în timp ce ea avea acasă o întreagă cofetărie şi mânca prăjituri!

Vreau să spun că nici tu nu preţuieşti marile daruri pe care ţi le-a dat Dumnezeu, ci vezi numai darurile celorlalţi şi îi invidiezi. Să nu fim nemulţumitori faţă de Dumnezeu, Părintele nostru cel Bun, Care a înzestrat toate făpturile Sale cu diferite daruri, căci el ştie de ce anume are trebuinţă fiecare, ca să nu se vatăme.

Însă noi de multe ori facem ca şi copiii mici şi ne plângem că nu ne-a dat şi nouă Părintele un franc sau doi, aşa cum a dat fraţilor noştri, în timp ce nouă ne-a dat o bancnotă de o sută. Ne gândim că ceea ce ne-a dat nouă este un nimic, fiindcă luăm bancnota drept o simplă hârtie şi ne lăsăm impresionaţi de bănuţul de un franc sau de doi franci pe care l-a dat fraţilor noştri. Şi astfel începem să plângem şi să ne arătăm indignaţi faţă de Bunul nostru Părinte.

Maica Siluana: Cum să depăşim îndoiala în credinţă

– Maică, cum să depăşim îndoiala în credinţă sau neîncrederea în ajutorul lui Dumnezeu?

– Să-L punem pe Dumnezeu la încercare! Să zicem: „Doamne, uite, eu nu prea cred, dar dacă Tu eşti Dumnezeu, dovedeşte-mi!”. Şi să stăm cu ochii sufletului şi ai trupului pe El, la El! Sfântul Petru aşa a zis: „Dacă eşti Tu, zi-mi să vin pe apă la Tine!”. Şi Domnul i-a zis: „Vino!” Şi cât s-a uitat la El, Petru a mers pe apă. Fă şi tu la fel. Să nu te uiţi la valuri, că ai încurcat-o, te scufunzi! Asta să facem: să-L punem la încercare, dar să fim cu El, aşa cum putem şi cât putem. Restul pune El!

Vă spun o mare taină: Dumnezeu face tot ce-I cerem. Tot, tot, tot! Dar să facem şi noi tot ce ne cere El. Şi să vedeţi că se poate! Se poate! Când nu avem încredere în Dumnezeu, de fapt, nu voim să facem ce ne cere. Ne împotrivim Lui pentru plăcerea autonomiei şi controlului…

Există oameni răi pe lume și ei fac rău cu ușurință și cu plăcere. E adevărat, că în adâncul lor și ei au chipul lui Dumnezeu și că pot deveni buni, dacă se întorc la Dumnezeu și se pocăiesc de răutatea lor, dar noi trebuie să învățăm să ne ferim de rău! Ce vom face?

Mai întâi, să ne rugăm în fiecare zi, câte o mică rugăciune pentru cei răi și pentru cei buni, că toți suntem oameni și suntem neputincioși în fața ispitelor. Apoi, oamenii răi au fost cei mai răniți în viața lor, în copilăria lor și fac ce au fost învățați sau obligați să facă. Apoi, să ne așezăm tot prin rugăciune, cât de scurtă, în fiecare dimineață, sub protecția lui Dumnezeu, a Sfântului protector și a Sfântului înger păzitor!

Apoi, oriunde am intra, pentru orice problemă, sau pe oriunde am trece, să ne facem cruce și să binecuvântăm pe cei pe care îi întâlnim și să cerem ajutorul de la Domnul pentru a nu pătimi ceva rău. Nu durează mult o asemenea rugăciune.

Trebuie să învăţăm să ne rugăm. Nu să citim, să ne rugăm. Diferenţa este mare. Trebuie să ne rugăm cu simplitate şi firesc. Ca şi cum am rosti ceva. Să nu lăsăm niciodată ca citirea noastră să devină mecanică. Iar asta va reuşi numai cu osteneală. Multă osteneală. Muncă continuă şi neîntreruptă. Muncă cu răbdare. Muncă înăuntrul nostru.

Să zici: Învaţă-mă, Doamne, să mă rog! Nu ştiu să mă rog!. Acest suspin şi plâns trebuie să iasă dinăuntrul nostru ani de-a rândul. Şi Domnul ne va vizita. Va veni deodată. Ne va deschide mintea şi vom descoperi taina, cum trebuie să ne rugăm şi ce este rugăciunea.

Uneori această taină ni se descoperă în timpul Liturghiei, când ne împărtăşim cu Sfintele Taine. Alteori acasă. Ni se descoperă după suspinul neîncetat şi stăruitor: Învaţă-mă, Doamne, să mă rog! Învaţă-mă cum să mă rog! Ştiu numai să citesc. Să mă rog nu ştiu.

Şi Domnul ne va învăţa şi ce este rugăciunea şi cum trebuie să ne rugăm. Dar atunci va trebui să păzeşti lăuntrul tău de orice păcat de moarte şi de orice neatenţie. Şi să te rogi ca Domnul să nu-ţi ia harul, această dobândă mare, această sfinţire a voinţei şi a inimii.

Ce putem lucra în zi de sărbătoare

Am auzit pe mulţi întrebând ce e permis să faci duminica: Ai voie să speli? Să calci, să faci mâncare, să înveţi, să faci cumpărături, să munceşti, etc. Nu scrie nicăieri în Sfânta Scriptură în mod clar ce ai voie şi ce nu, scrie doar astfel:

„Şase zile să lucraţi, iar ziua a şaptea este ziua odihnei, adunare sfântă a Domnului: nici o muncă să nu faceţi; aceasta este odihna Domnului în toate locuinţele voastre.” (Levitic 23, 3)

În general noi oamenii ne amintim de Dumnezeu doar când avem probleme, când nimeni nu ne mai poate ajuta. Aşa a fost din totdeauna, de mii de ani, de când am căzut în păcat, şi Dumnezeu ştie asta. Când totul merge bine uităm de Biserică, de rugăciune, de mărturisirea păcatelor, de iertare, spunem că n-avem timp, amânăm pe mâine, şi tot aşa. Facem păcate şi ne îndreptăţim, ne călcăm conştiinţa în picioare chiar daca ne mustră când urmează să facem un păcat cât de mic. Astfel, prin indiferenţa noastră facem păcate din ce în ce mai mari, ne depărtăm de Dumnezeu, şi ajungem să dăm de necazuri.

Pentru ca acest lucru să nu se întâmple Dumnezeu a hotărât în mod foarte înţelept să aşeze o zi din săptămână special pentru a întări această relaţie între El şi noi. Duminica este ziua în care omul se odihneşte, se gândeşte la Dumnezeu şi la viitorul lui. Această zi ne aduce aminte că avem un scop pentru care trăim aici pe pământ, că avem un Creator care ne iubeşte şi este oricând dispus să ne ajute dacă-i cerem ajutorul.

Omul îşi câştigă pâinea în sudoarea frunţii muncind, dar asta o face doar pentru că a păcătuit. Înainte de căderea în păcat, Adam şi Eva aveau acces la toate bunătăţile lumii fără să muncească, primind totul în dar de la Dumnezeu. Ca pedeapsă a neascultării omul trebuie, până la a doua venire a lui Hristos, să muncească pentru a trăi, că să conştientizeze greşeala pe care au făcut-o.

Duminica e zi de odihnă, ca să ne amintească nouă tuturor că va veni un moment când totul va lua sfârşit şi nu vom mai fi nevoiţi să muncim.

O zi din şapte ne aduce aminte că ne vom odihni veşnic. Nu cu viermii în pământ, ci în împărăţia lui Dumnezeu alături de milioane şi miloane de oameni. Nu în plictiseală şi monotonie, ci în lumină şi într-o continuă noutate.

Iată ce frumos spune psalmistul David:

„Întoarce-te, suflete al meu, la odihna ta, că Domnul ţi-a făcut ţie bine.” (Ps. 114, 7)

La a doua venire a lui Hristos pe pământ, cei care au ascultat de glasul lui Dumnezeu se vor întoarce întru odihna Lui, acolo unde totul este în dar, şi unde nu mai trebuie să muncim pentru a obţine ce vrem.

Duminica nu e ca o zi liberă dată de la servici, în care faci ce vrei, ci e o zi sfântă în care Iisus Hristos Mântuitorul lumii a înviat din morţi, ca împreună cu El să înviem şi noi (şi eu şi familia mea, şi prietenii, şi colegii, şi conaţionalii mei, şi toţi oamenii de pe pământ, şi cei vii şi cei adormiţi).

Duminica e ziua în care ne adunăm toţi în biserici, nu ca la teatru, sau ca la mall, ci ca-n locul cel mai sfânt de pe pământ, pentru a-i mulţumi lui Dumnezeu pentru toate şi a-i cere să ne mântuiască pe toţi, fiind foarte conştienţi că fără ajutorul Lui nu puteam face nimic Participările la Sfânta Liturghie în duminici şi sărbători punctează credinţa noastră în viaţa veşnică, convingerea fermă că la un moment dat totul va lua sfârşit şi va începe o nouă viaţă. Mergem duminica la Biserică pentru a ne reîntoarce acolo de unde am plecat: din raiul bucuriei, unde omul stătea faţă-n faţă cu Dumnezeu.

Dacă Dumnezeu a poruncit ca duminca să fie zi de odihnă, atunci ce putem face şi ce nu putem, ce e păcat şi ce nu?

Lucrurile sunt simple: să nu faci duminica ceea ce ai fi putut face în timpul săptămânii. Să-ţi faci programul în aşa fel încât duminica să o ai liberă, fără stresul grijilor zilnice. Duminica şi în sărbători să mergi la biserică, să faci fapte bune, să citeşti din cărţile sfinte, să te rogi mai mult, să te fereşti mai cu ardoare de păcat.

Conştiinţa vă va mustra ca să înţelegeţi ce e păcat şi ce e bine de făcut duminica şi în sărbători.

Dacă poţi să speli, să calci, să faci curăţenie de sâmbătă de ce să le laşi pentru duminică? De ce să nu ascult de Dumnezeu, doar pentru că mi-e lene.

Experienţa mea din copilărie mi-a arătat că Dumnezeu pedepseşte uneori foarte aspru pe cei care muncesc în zi de sărbătoare. Mătuşa mea a făcut suc de roşii duminica şi i-a căzut toată oala incinsă pe ea, având arsuri grave pe tot corpul şi fiind internată în spital. Tată a văruit un apartament în zi de sărbătoare odată şi i-a intrat ceva în ochi şi i s-a infectat ochiul. A fost la spital, i l-a bandajat şi a stat câteva zile acasă. Tot el îmi povestea cum făcuse treabă duminica şi s-a lovit cu ciocanul peste deget. Am trăit şi eu multe întâmplări pe pielea mea, şi prefer să nu mai fac experimente. Duminica e zi de odihnă şi nu vreau să fac nimic: nu scriu pe site, nu fac treabă, nu învăţ, ci merg la Biserică, mă întâlnesc cu familia şi prietenii, mă odihnesc, mă plimb, etc.

De ce pedepseşte Dumnezeu necinstirea duminicii şi a zilelor de sărbătoare? Pentru că acela care uită de duminică uită şi de Dumnezeu, şi cine uită de El trăieşte în suferinţă în vecii vecilor.

Poate vi se pare un detaliu nesemnificativ, dar cine este credincios în cele mici este şi în cele mari. Cine cinsteşte duminica, ţine posturile de peste an, merge la Biserică, se roagă cum poate, acela va avea putere mai multă să iubească, să ierte şi să fie sprijin celor din jur, Un astfel de om va vedea viaţa ca pe o continuă pregătire către împărăţia cerurilor.

De ce poată femeile ortodoxe batic în biserică

Întrebare: Părinte Petru, de ce în Rusia (mai ales) se pune un accent atât de mare pe purtarea baticului în biserică atât pentru femei, cât şi pentru fetele mici, pe când în Grecia majoritatea femeilor nu poartă batic niciodată, nici măcar atunci când se împărtăşesc? Nu există reguli comune pentru toţi (I Corinteni 11:5-6)? Consideraţi că libertatea (relativă) care este în România, ca fiecare femeie să aleagă dacă vrea sau nu să poarte batic, este mai corectă?

Răspuns: Întrebarea nu este simplă deloc, iar răspunsul nu se poate limita doar la un citat din Sfânta Scriptură, fără a ţine seama de contextul în care ele au fost scrise şi dacă nu cumva contextul respectiv s-a schimbat de-a lungul timpului. Mai întâi să vedem întreg textul de la I Corinteni, cap. 11:

(4) Orice bărbat care se roagă sau proroceşte, având capul acoperit, face de rușine capul său. (5) Iar orice femeie care se roagă sau proroceşte, cu capul neacoperit, îşi face de rușine capul; că este la fel cu cea rasă. (6) Căci dacă o femeie nu-şi pune văl pe cap, atunci să se şi tundă. Iar dacă este lucru de ruşine pentru femeie ca să se tundă ori să se radă, să-şi pună văl. (7) Căci bărbatul nu trebuie să-şi acopere capul, fiind chip şi slavă a lui Dumnezeu, femeia însă, este slava bărbatului. (8) Pentru că nu bărbatul este din femeie, ci femeia din bărbat. (9) Şi pentru că n-a fost zidit bărbatul pentru femeie, ci femeia pentru bărbat. (10) De aceea şi femeia este datoare să aibă [semn de] supunere asupra capului ei, pentru îngeri. (11) Totuşi, nici femeia fără bărbat, nici bărbatul fără femeie, în Domnul. (12) Căci precum femeia este din bărbat, aşa şi bărbatul este prin femeie şi toate sunt de la Dumnezeu. (13) Judecaţi în voi înşivă: Este, oare, cuviincios ca o femeie să se roage lui Dumnezeu cu capul descoperit? (14) Nu vă învaţă oare însăşi firea că necinste este pentru un bărbat să-şi lase părul lung? (15) Şi că pentru o femeie, dacă îşi lasă părul lung, îi este spre slavă? Căci părul i-a fost dat în loc de acoperământ. (16) Iar dacă cineva crede că poate să fie împotrivitor, [să știe că ] noi un astfel de obicei nu avem, nici Bisericile lui Dumnezeu (17) şi aceasta poruncindu-vă, nu vă laud, fiindcă voi nu spre mai bine, ci spre mai rău vă adunaţi.

I. Scurte tâlcuri la acest text biblic

1. [Versetul 13] După cum vedem din context, Sfântul Pavel nu abordează aici o problemă dogmatică, ci una etică şi de „bunăcuviinţă”. Apostolul nu enunţă vreun adevăr revelat, ci-i cheamă pe corinteni să judece ce este mai bine şi mai firesc [versetul 15] pentru comunitatea lor, în care o parte dintre creştini erau proveniţi dintre iudei, dar cei mai mulţi dintre greco-romani. Sfaturile au fost adresate în primul rând pentru a nu păta bunul nume al creştinilor care, mai mult decât toţi ceilalţi, trebuiau să dea dovadă de bunăcuviinţă şi moralitate.

2. Sfaturile se referă doar (sau mai ales) la situaţia când femeia „se roagă sau proroceşte” [versetul 5]. Deci, cel puţin acest text biblic, nu se referă la portul cotidian.

3. [Versetul 6] Cele spuse de Sf. Pavel privind vălul ca „semn de supunere faţă de bărbatul ei” nu este o noutate creştină, ba din contra. După mentalitatea şi obiceiurile timpului, inclusiv la greco-romanii (mai libertini ca alţii), femeia căsătorită trebuia să-şi acopere capul, iar în unele religii, chiar şi faţa – anume ca semn al supunerii ei faţă de bărbatul ei – ea nemaifiind liberă. În creştinism însă, problema raportului dintre bărbat şi femeie se punea altfel, însuşi Sf. Pavel spunându-le creştinilor că în Hristos nu mai este bărbat şi femeie, ci toţi sunt una (cf. Coloseni 3:11 ş.a.) şi că ei sunt egali în faţa lui Dumnezeu (cf. cap. 7 din această Epistolă). Aceasta le-a făcut pe femeile din Corint să creadă că au dreptul să nu mai poartă acel văl pe cap, şi făceau asta cu de la sine putere, fără a cere învoirea Apostolului în această privinţă. În sine, nu era ceva rău, căci şi Sf. Pavel reduce toate argumentele sale la o problemă de „bun simţ” [versetul 13], „argumentele teologice” neavând o prea mare consistenţă în acest context.

4. Sf. Pavel pune problema „bunei cuviinţe” şi din considerentul că în acele timpuri prostituatele umblau cu capul descoperit, iar uneori chiar îşi tundeau părul pentru a fi recunoscute (de „clienţi”) şi deosebite de fecioarele necăsătorite care, la greco-romani, nu erau obligate să-şi acopere capul, dar nici nu se tundeau. De aceea, Sf. Pavel spune că este ruşine să se tundă o femeie [versetul 6], pentru că în felul acesta s-ar fi asemănat cu prostituatele timpului. Acest lucru chiar începuse să se creadă despre unele femei creştine, întrucât seara ele mergeau cu capul descoperit la Cina Domnului numită „agapă”, iar pentru păgâni, o masă comună care se numea „agape-iubire” şi la care femeile mergeau cu capul descoperit, era perceput ca o orgie ridicată la nivel de cult, un fel de „prostituţie sacră”, practicată deseori la romani. Percepţia negativă se amplifica dacă însuşi soţul femeii creştine era păgân şi nu înţelegea de ce soţia lui, în numele unei libertăţi şi egalităţi religioase, nu mai poartă batic, dar merge la aceste agape. Iată de ce Sf. Pavel insistă pe necesitatea de a nu da prilej de sminteală. În toate trebuia să fie păstrat obiceiul locului, pentru a nu împiedica propovăduirea Evangheliei lui Hristos.

5. [Versetul 10] La rugăciunile comunităţii, dar mai ales când se manifesta harisma glossolaliei la unii creştini (vezi cap. 12 şi mai ales 14), se credea că de faţă sunt prezenţi şi îngerii şi chiar dacă femeia se considera liberă (în Hristos) faţă de bărbatul ei, ea trebuia să-şi pună semn de supunere cel puţin faţă de acei îngeri, prezenţi în chip nevăzut la rugăciune. Şi acest argument ţine mai mult de retorică decât de teologie, căci, până la urmă, îngerii ne însoţesc în toate împrejurările vieţii, inclusiv atunci când facem baie, iar aceasta nu ne împiedică să ne dezbrăcăm în prezenţa lor şi nici nu diminuează cinstea adusă lor. Bineînţeles, nici ideea unor popoare păgâne că îngerii s-ar ispiti de frumuseţea femeilor nu poate fi acceptată.

6. [Versetul 14] Firea noastră nu ne învaţă de fapt nimic despre părul scurt sau lung al bărbatului, căci bărbaţii din popoarele nordice, de exemplu, până nu demult purtau numai părul lung – aceasta fiind considerat un lucru foarte firesc pentru ei. Aici Sf. Pavel se referă mai degrabă la „firescul” de atunci şi acolo (Grecia Antică), subliniind distincţia cunoscută de toţi între bărbatul cu părul scurt şi descoperit comparativ cu femeia cu părul lung şi acoperit. Acum, de exemplu, unii monahi, după obiceiul nazireilor din Vechiul Testament (cf. Numerii 6:5 ş.a.) îşi lasă părul lung, în schimb preoţii, urmând o altă prescripţie a Vechiului Testament, ar trebui în mod obligatoriu să se tundă (cf. Iezechiel 44:20) şi doar barba să o lase neatinsă (cf. Levitic 21:5). Constatăm însă că puterea acestor prescripţii „s-au diluat” în timp, iar respectarea lor nu poate fi considerată o dogmă.

7. [Versetul 17] Este vorba despre adunarea corintenilor la Cina Domnului, la care se întâmplau diferite neorânduieli (a se vedea mai departe cap. 11 din aceeaşi epistolă). Unele erau cauzate anume de nepurtarea baticului de către femeile căsătorite.

II. Alte observaţii istorice şi etice

1. Spre deosebire de societatea iudaică (şi semitică în general), în care toate femeile, inclusiv fetele nemăritate, dar şi bărbaţii(!) purtau capul acoperit aproape tot timpul, în societatea greco-romană bărbaţii îşi acopereau capul doar atunci când o cereau condiţiile climaterice, iar femeile nu purtau văl/şal decât atunci când mergeau la anumite manifestări publice la care erau prezenţi şi bărbaţii, iar regula se referea doar la femeile căsătorite şi la văduvele care nu mai doreau să se căsătorească. În rest, femeile îşi lăsau părul lung, îl împleteau în diferite feluri şi-l lăsau la vedere, iar acest lucru îl făceau probabil şi femeile creştine din afara Palestinei, care prin portul lor nu se deosebeau de celelalte femei cuviincioase (păgâne). În Epistola I către Timotei (2:9-10), Apostolul Pavel sfătuieşte femeile să umble „în îmbrăcăminte cuviincioasă, făcându-şi lor podoabă din sfială şi din cuminţenie, nu din păr împletit (!) şi din aur, sau din mărgăritare, sau din veşminte de mult preţ, ci din fapte bune, precum se cuvine unor femei temătoare de Dumnezeu”. Din text se vede clar că femeile greco-romane umblau cu părul la vedere şi căutau, prin împletirea lui, să arate cât mai bine, iar Apostolul condamnă anume împletirea lui sau, în limbaj modern, coafarea (sau poate şi vopsirea) părului.

2. Vălul despre care vorbeşte Sfântul Pavel nu este orice fel de acoperământ pentru cap, ci era în mod obligatoriu un şal care trebuia să acopere nu doar capul, ci şi umerii şi toată jumătatea de sus a corpului, mai ales că multe femei în spaţiul mediteranean purtau tunică, adică o haină fără mâneci şi deseori decoltată. Prin urmare, vălul trebuia să acopere toată părţile vizibile ale corpului şi nu doar părul, care în sine, aşa cum am văzut mai sus, nu era elementul care să deranjeze cel mai mult. Să acoperi doar părul (integral sau parţial), dar să ţii mâinile, umerii, pieptul sau picioarele dezgolite este un non sens. Cred că pentru Sfântul Pavel, ideea vălului nu era una pur simbolică, chiar dacă se face apel la acest argument (cf. I Corinteni 11:7-10), ci mai mult etică şi duhovnicească. Oricum, acest simbol nu era valabil în Palestina, unde şi bărbaţii aveau capul acoperit şi, prin urmare, pretinsul argument teologic (cu referire la semnul supunerii) nu era general valabil.

3. Purtarea vălului în orice împrejurare şi chiar de către fetele necăsătorite, este o influenţă orientală, care s-a generalizat nu doar din cauza ocupaţiilor islamice, ci şi datorită influenţei monahismului feminin, căci monahiile (fecioare) tot timpul au purtat văl ca semn al nunţii lor mistice cu Hristos. Bineînţeles, un rol aparte în generalizarea acestui obicei l-a avut şi chipul Fecioarei Maria care, mai ales după Sinodul al III-lea Ecumenic, a devenit arhetipul femeii creştine. Maica Domnului, prin simplul fapt că trăia în Palestina, dar mai ales datorită faptului că a rămas însărcinată şi a născut un copil, trebuia să apară în ochii tuturor ca soţia lui Iosif, căci altfel ar fi fost ucisă cu pietre. De aceea, chiar dacă a născut în chip minunat şi a rămas pururea Fecioară, ea nu putea să nu poarte văl, iar acest lucru a fost reflectat şi în iconografie. Icoanele noastre, legate mult de mediul monahal, pictează cu văl pe cap nu doar pe Maica Domnului şi sfintele cuvioase, ci şi muceniţele-fecioare, cu excepţia fetelor foarte tinere care încă nu erau ajunse la vârsta pubertăţii (de exemplu: Pisti/Vera, Elpi[da]/Nadejda şi Agapi/Liubovi). În Biserica Rusă însă, în pofida relatării biblice şi a tradiţiei iconografice, chiar şi celor mai mici fete li se cere să-şi acopere capul, iar celelalte haine, chiar dacă sunt indecente, sunt purtate după bunul plac („căci despre ele Biblia nu spune nimic concret!”). Această exagerare se poate observa şi în alte Biserici Ortodoxe locale sau, cel puţin, în anumite comunităţi izolate.

4. Odată cu apariţia islamului (secolul VII), purtarea vălului [hijab] a devenit obligatorie atât pentru femeile trecute la islam, cât şi pentru cele care locuiau pe teritoriile ocupate de musulmani (nu şi în cele vasale, cum erau teritoriile româneşti). Nepurtarea hijabului în prezenţa bărbaţilor putea fi pedepsită aspru şi tocmai de aceea, mai ales în Balcani, purtarea vălului la femei a devenit un fel de semn al ocupaţiei musulmane. Imediat după 1821, când grecii, au început să se elibereze de sub turci, femeile ortodoxe au început să nu mai poarte nici un fel de acoperământ pe cap, nici măcar în biserică, iar aceasta era nu doar semnul eliberării de sub jugul islamic, ci şi elementul distinctiv dintre femeile creştine şi cele musulmane. Iată de ce, mai ales în Grecia, majoritatea femeilor nu poartă niciodată batic sau văl, nici măcar atunci când se împărtăşesc cu Sfintele Taine, iar o revenire la practica de dinainte de turcocraţie pare de-a dreptul imposibilă. Totuşi, femeile din Grecia ar trebui să ştie că practica lor este relativ nouă şi, chiar dacă la început era oarecum justificată, astăzi ea este mai mult o manifestare a liberalismului. Nu româncele sau rusoaicele care poartă batic exagerează prin exces de zel (deşi uneori chiar exagerează), ci ele, grecoaicele, în condiţii dificile, au pierdut vechea tradiţie a portului creştinesc despre care Sf. Pavel le-a scris chiar lor, în Epistola către Corinteni.

5. E bine să mai ştim că vălul monahal feminin (în greacă: „mandela”) purtat cu precădere de maicile din Grecia, Serbia şi Siria (şi care, de altfel, e mai frumos şi mai comod decât cel purtat de maicile din România sau Rusia), este de fapt o copie aproape identică a hijabului islamic, iar dulama şi chiar rasa şi mantia, au de asemenea analogie în vestimentaţia feminină din unele ţări islamice! De aceea, monahiile din Siria sau din Occident, pentru a nu fi confundate cu femeile musulmane, sunt nevoite să poarte în permanenţă o cruce mare la piept – lucru neobişnuit pentru monahiile din România sau Rusia, unde doar stareţa poartă cruce, şi numai la slujbe sau la momentele oficiale. Iată de ce, ţinând seama de exemplele şi explicaţiile de mai sus, e bine să fim flexibili şi mai înţelegători cu practicile locale, mai ales dacă acestea nu vizează aspecte importante ale vieţii religioase. Vechiul principiu de convieţuire a diferitor tradiţii ortodoxe locale era următorul: „suntem uniţi în cele esenţiale şi diverşi în cele secundare”. Acesta este unul din aspectele care face Ortodoxia să fie mai frumoasă…

III. Concluzii

1. Sfaturile Sfântului Apostol Pavel, deşi au fost date într-un context puţin diferit de al nostru, rămân în continuare valabile şi normative. Femeile căsătorite, cel puţin atunci când se roagă (nu doar în biserică, ci şi acasă), e bine să aibă capul acoperit. Această prescripţie nu se referă şi la fetele/femeile necăsătorite, care pot sta cu capul descoperit.

2. Acoperirea capului trebuie să se facă cu un batic obişnuit, preferabil de o culoare deschisă (nu neagră), dar se poate face şi cu o pălărie sau văl/şal. Acest acoperemânt, ca şi toate hainele femeii, trebuie să corespundă principiului enunţat în Epistola I către Timotei (2:9-10). Purtarea baticului/vălului fără acoperirea altor părţi „sensibile” ale trupului este, mai degrabă, o împlinire fariseică a literei Bibliei, care trădează o neînţelegere a duhului ei. Dacă o femeie este îmbrăcată în pantaloni şi vrea să intre în biserică, cred că este mai bine să-şi scoată baticul de pe cap ca să-şi învelească mijlocul corpului sau umerii şi bustul, decât să poartă batic, dar să-şi expună alte părţi ale trupului.

3. Ţinând cont de diferitele tradiţii locale (care au existat încă de la început între Palestina şi Grecia Antică, de exemplu) şi neavând nici o putere de a le uniformiza într-o direcţie sau alta, cred că trebuie să înţelegem specificul fiecărei ţări ortodoxe şi să respectăm tradiţia locului, tocmai pentru a nu ieşi în evidenţă şi a ne arăta mai buni ca alţii. Iar dacă femeile noastre ortodoxe, mergând în Grecia, au suficient curaj şi voinţă pentru a purta doar ele baticul, cred că e preferabil să-l poarte, dar să o facă cu smerenie şi fără a judeca femeile care nu-l poartă. Căci dacă cineva dintre ele este pornită să judece pe cele care nu poartă batic, e mai bine să-l scoată şi ea, căci păcatul judecăţii este mai mare.

4. Nici o femeie nu poate fi dată afară din biserică pentru că nu are capul acoperit, iar dacă preotul sau personalul bisericesc va avea suficientă înţelepciune şi smerenie ca să-i explice femeii cum e mai bine, şi Dumnezeu o va ajuta să înţeleagă şi să respecte corect norma evlaviei ortodoxe.

5. În prezent, tunderea şi coafarea părului la femei nu mai sunt percepute ca manifestări imorale, ci mai degrabă ca nişte necesităţi practice care, dacă sunt făcute în limita bunului simţ, nici nu ispitesc şi nici nu resping. În schimb, raderea capului sau schimbarea radicală a culorii părului pot fi catalogate ca o încercare a femeilor de a se face altfel decât le-a dat Dumnezeu. Şi nu pot spune cu certitudine, dar mă tem că aceasta poate fi deja păcat…

Clevetirea ne îmbolnăvește

Domnule, într-o lume civilizată, cu medicină, cu farmacie, de ce atâta colesterol? De ce atâtea accidente vasculare? De ce atâtea boli cronice? Pâi de la carnea de om te intoxici! Asta crește colesterolul! Mâncâdu-l pe altul de fund, faci colesterol. Făcând rugăciune scapi de el! Bârfind faci colesterol, duşmănind faci colesterol. Se îngroaşă venele în cap, pocnesc şi mori! Că aşa spune proverbul popular, prostul moare de grija altuia, nu de grija lui!

Noi ne mândrim că suntem bărbaţi, că suntem gigolo, avem muşchi, am făcut karate, am făcut sală, dar nu am făcut forţă la rugăciune! Cu acest proverb – „Nu spune tot ce ştii, nu crede tot ce auzi” (nr.5495 în Apa trece, pietrele rămân) – s-a întâmplat un fenomen interesant şi mai ales important, care apare şi în cazul altor proverbe, anume că a fost preluat, completat şi dezvoltat de un mare duhovnic ortodox – Parintele Paisie Olaru († 18 octombrie 1990). Părintele Paisie Olaru nu a fost însă un om al scrisului, aşa încât zicerea părintelui este povestită de alţii sau redată după vreo înregistrare audio, sub două forme:

1. „Să nu faci tot ce poţi, / să nu crezi tot ce auzi / şi să nu spui tot ce ştii!” [aceasta este forma cea mai cunoscuta] 2. „Să nu crezi tot ce auzi/ Să nu faci tot ce poţi / Să nu spui tot ce ştii / Să nu dai tot ce ai.”

Această a doua formă apare în volumul Părintele Paisie de la Sihla (fragmente) – volum apărut la Editura Bizantină (Bucureşti); ediţia a II-a, cu un Cuvant introductiv de Arhiepiscopul Andrei al Alba-Iuliei. Totuşi, nici aici şi nici în Parintele Paisie Duhovnicul (volum de ziceri, apoftegme şi relatări, editat de Părintele Ioanichie Bălan şi apărut la Editura Trinitas, Colectia „Credinţă şi cultură” nr.1, în anul 1993) zicerea nu este explicată de Părintele Paisie. De aceea voi îndrăzni câteva cuvinte, de la mine.

„Să nu crezi tot ce auzi”
Sfinţii Părinţi spun că numai atunci să repetăm cuvintele cuiva când suntem în stare să punem ghilimele, adică să repetăm exact cuvântul aceluia. Aceasta ar fi rigoarea de care ar fi bine să ne ţinem… În practică însă cuvintele oamenilor trec din gură în gură şi, chiar fără rea voinţă, ele ajung din ce în ce mai deformate. De aceea Părintele Paisie spune „Să nu crezi tot ce auzi”, iar Părinţii completează: chiar să nu vrei să auzi lucruri despre alţii. Iar dacă cineva spune în prezenţa ta ceva rău despre altcineva, tu să spui un bine despre acel altcineva, iar dacă acela insistă în clevetirea lui, atunci tu să schimbi subiectul, şi dacă nici aşa nu reuşeşti să opreşti bârfa, atunci să întrerupi conversaţia (cu ceva de genul: „Iartă-mă, trebuie să mă duc până la baie…”). Altminteri, ne facem părtaşi bârfei, la diferite nivele.

„Să nu faci tot ce poţi”
Există un fel de asceză a puterii. Deşi uneori ni se pare că puterea o au doar cei puternici, cei mari, cei bogaţi etc., totuşi ispita puterii ne paşte pe toţi. Ea se manifestă în special atunci când avem un anumit fel de putere asupra cuiva.

Pe mine, ca preot, ispita aceasta mă paşte mai ales atunci când remarc că oamenii mă ascultă, dau credit la ceea ce eu spun. Şi atunci eu trebuie să-mi zic că am o mare responsabilitate şi că voi da seama, că trebuie să fiu atent la om, să-l ascult şi să nu-i calc în picioare libertatea, şi că dacă ceva bun se lucrează prin mine, deşi lucrul acesta nu pot să-l ştiu acum, este lucrarea harului lui Dumnezeu venit în ciuda nevredniciei mele prin punerea mâinilor episcopului.

Pe cineva care se află într-un post de conducere şi are oameni sub el îl paşte ispita unei anumite tiranii. El trebuie să vegheze ca aceia să-şi facă treaba, dar în acelaşi timp se cuvine să se poarte omeneşte cu ei. Când orgoliul sau ispita puterii sau dorinţa de a avea dreptate îl biruieşte, atunci el riscă să cadă într-o anumită tiranie, urâtă în faţa lui Dumnezeu.

Mai este o formă de putere, pe care o avem toţi: aceea de a şti lucruri despre aproapele.

„Să nu spui tot ce ştii”
„A se face dumnezeu pământesc”
Adesea auzim lucruri despre aproapele – vrând sau nevrând -, sau le aflăm cumva. Această „ştiinţă” se manifestă în noi ca o putere virtuală asupra celuilalt. Ni se pare că dacă ştim ceva despre cineva, aproape îl posedăm într-un anumit fel. În loc să nu vrem să ştim lucrurile acelea sau să nu vrem să le credem, acumulăm informaţia ca pe o comoară. Aceasta nu este o atitudine creştină – dimpotrivă, este tendinţa lumii acesteia, din ce în ce mai accentuată azi, în epoca internetului. Atitudinea creştină este aceea a sfântului Macarie cel Mare, egipteanul, despre care se spunea că s-a făcut „dumnezeu pământesc”, că „precum este Dumnezeu acoperind lumea, aşa s-a făcut şi avva Macarie acoperind greşelile ce le vedea, ca şi cum nu le-ar fi văzut şi care le auzea, ca şi cum nu le-ar fi auzit.” (Patericul egiptean, Pentru avva Macarie Egipteanul, 31). Iar despre avva Ammona se spun următoarele:

„A venit odată avva Ammona să guste ceva într-un loc şi era acolo unul care avea nume rău. Şi s-a întâmplat de a venit o femeie şi a intrat în chilia fratelui celui ce avea nume rău. Deci, aflând cei ce locuiau în locul acela s-au tulburat şi s-au adunat ca să-i gonească pe el din chilie. Şi cunoscând că episcopul Ammona este în locul acela, venind l-au rugat să meargă împreună cu dânşii. Şi înţelegând fratele, luând femeia, a ascuns-o într-un chiup mare. Şi până să vina norodul, a văzut avva Ammona ceea ce se făcuse şi pentru Dumnezeu a acoperit lucrul. Şi intrând, a şezut deasupra chiupului şi a poruncit să se caute toată chilia. Deci, după ce au căutat şi nu au aflat pe femeie, a zis avva Ammona: «Ce este aceasta? Dumnezeu să va ierte!» Şi rugându-se, a făcut pe toţi să se duca şi apucând de mana pe frate, i-a zis: «Ia aminte de tine, frate!» Şi aceasta zicând, s-a dus.” (Patericul egiptean, Pentru avva Ammona, 10)

Atitudinea în legătură cu cele ce ştim sau aflăm despre aproapele nu este senzaţia vană şi virtuală de putere, ci aceea de înţelegere a neputinţei aproapelui, de rugăciune pentru el. Aceasta este de folos cu adevărat şi pentru aproapele, dar şi pentru pacea, liniştea proprie, după cum spune un alt proverb: „Să auzi, să vezi şi să taci, dacă vrei să ai pace” (nr.6591 din Apa trece, pietrele rămân) – adică: trezvie, dar discreţie!

„Nu te face înţelept în tot lucrul”
Un alt aspect al „Să nu spui tot ce ştii” apare în legătură cu un alt proverb: „Nu te face înţelept în tot lucrul” (nr.5521 în Apa trece, pietrele rămân). Adică, în limbajul de astăzi, să acceptăm că nu suntem competenţi în toate, şi chiar acolo unde suntem competenţi putem să greşim. De aceea Părintele Nicolae Steinhardt zicea că ne face întotdeauna bine să ne relativizăm puţin pe noi înşine, ştiinţa noastră. Această atitudine ne aduce întotdeauna un plus de „bun simţ” şi de realism. Dimpotrivă, a spune „eu ştiu!”, a se face pe sine înţelept în faţa altora este aducător de orgoliu şi chiar de antipatie.

O altă apoftegmă din Pateric spune:

„Au mers odată nişte bătrâni la avva Antonie, şi avva Iosif cu dânşii. Şi vrând bătrânul [Antonie] să-i încerce, a pus înaintea lor un cuvânt (verset) din Scriptură, şi, începând de la cei mai mici, îi întreba ce înseamnă acel cuvânt. Şi fiecare răspundea după puterea sa. Însă bătrânul zicea fiecăruia: «N-ai aflat încă». Mai pe urmă de toţi, a zis către avva Iosif: «Tu cum zici că este cuvântul acesta?» Răspuns-a: «Nu ştiu». Atunci a zis avva Antonie: «Cu adevărat, avva Iosif a aflat calea, căci a zis: Nu ştiu.»” (Patericul egiptean, Pentru avva Antonie, 19)

„Să nu dai tot ce ai”
În Evanghelie, la un moment dat, în acelaşi moment Iisus pe unul îl opreşte să-i urmeze, iar altuia îi cere acest lucru:

„Şi apropiindu-se un cărturar, i-a zis: Învăţătorule, Te voi urma oriunde vei merge. Dar Iisus i-a răspuns: Vulpile au vizuini şi păsările cerului cuiburi; Fiul Omului însă nu are unde să-Şi plece capul. Un altul dintre ucenici I-a zis: Doamne, dă-mi voie întâi să mă duc şi să îngrop pe tatăl meu. Iar Iisus i-a zis: Vino după Mine şi lasă morţii să-şi îngroape morţii lor.” (Matei 8, 19-22)

De asemeni, unora Mântuirorul le vorbeşte de milostenie, altora de a lăsa toate. Sfântul Marcu Ascetul explică lucrul acesta prin cuvintele:

„Este o poruncă restrânsă şi este alta cuprinzătoare. Prin cea dintâi, se porunceşte să dăm o parte din ceea ce avem celui ce n-are; printr-a doua, se porunceşte lepădarea de toate avuţiile.” (Marcu Ascetul, Despre legea duhovniceasca, 27).

Vedem însă că această „poruncă cuprinzătoare” de a da tot ce ai nu este a tuturor, şi cine vrea să o împlinească peste măsurile sale, mai tare se tulbură, neputând suporta nevoia în care singur pe sine se pune.

Iată, am încercat un mod de înţelegere duhovnicească a unui prim proverb. Înţelepciunea populară românească este adesea plină de un bun simţ apropiat de creştinism, atunci când nu este frivolă sau mai apropiată de moştenirea veche pagână a civilizaţiei româneşti…

IPS Kallistos Ware: Postul cel adevărat

„Postul cel curat este: depărtarea de păcate, înstrăinarea de patimi, dragostea cea către Dumnezeu, nevoința spre rugăciune, lacrimile cu umilință și îngrijirea de săraci. Așa a poruncit Hristos în Scripturi”, ne amintește o cântare din Triod. Practica postului, mai cu seamă a Postului Mare, se înscrie în această dinamică a reînnoirii spirituale a omului. Cele 40 de zile care ne stau înainte constituie prin excelenţă momentul sfințirii vieții noastre. Să alergăm spre nevoința postului ca să ne bucurăm de Înviere.

„Am avut răbdare şi, în sfârşit, aşteptările ni s-au împlinit”, scrie Sfântul Ierarh Nicolae Velimirovici despre slujba Sfintelor Paşti la Ierusalim. „Când Patriarhul a cântat «Hristos a înviat», o mare greutate ni s-a ridicat de pe suflete. Am simţit ca şi cum şi noi am înviat din morţi. Deodată, din toate părţile, am auzit acelaşi strigăt de bucurie care a răsunat precum sunetul multor ape. «Hristos a înviat» au cântat grecii, ruşii, arabii, sârbii, copţii, armenii, etiopienii, unul după altul, fiecare în limba lui, pe melodia lui. […] Când am ieşit de la slujbă, la răsărit, am început să privim totul în lumina slavei Învierii lui Hristos, şi toate păreau diferite de cum le văzusem ieri; totul părea mai bun, mai expresiv, mai frumos. Numai în lumina Învierii viaţa capătă sens”.

Acest sentiment de bucurie a Învierii, descris în cuvinte atât de vii de Sfântul Nicolae Velimirovici într-una din scrisorile sale misionare, este tocmai baza cultului Bisericii Ortodoxe. Este însuşi fundamentul vieţii şi speranţei noastre creştine. Totuşi, pentru ca noi să fim capabili să trăim această bucurie pascală, este necesar ca fiecare să trecem printr-o perioadă pregătitoare. „Am avut răbdare şi, în sfârşit, aşteptările ni s-au împlinit.” Fără această răbdare, fără această pregătire anticipativă, înţelesul mai adânc al sărbătorii Sfintelor Paşti se pierde.

Extremele nu au legătură cu Ortodoxia
Precum şi fiii lui Israel au mâncat „pâinea durerii” (Deut. 16, 3), pregătindu-se de vechile Paşti, tot aşa şi creştinii se pregătesc pentru sărbătoarea Paştilor noi printr-un post. Dar care este sensul acestui cuvânt, „post”? Aici trebuie să avem o grijă deosebită, pentru a păstra echilibrul corect între cele din afară şi cele dinlăuntru. La nivel exterior, postul implică abţinerea trupească de la mâncare şi băutură, şi fără acest post extern nu se poate obţine o postire completă şi autentică. Totuşi, regulile care privesc postul trupesc nu trebuie văzute ca un scop în sine, pentru că asceza autentică are mereu un scop interior şi nevăzut. Omul este un tot format din trup şi suflet, „făptură vie făcută din cele văzute şi cele nevăzute”, aşa cum îl prezintă cartea Triodului, prin urmare şi postul trebuie să implice ambele naturi. Tendinţa de a pune accentul pe regulile care ţin de mâncare într-un mod juridic, precum şi tendinţa opusă de a ironiza aceste reguli sub pretextul că sunt depăşite, fără a fi necesare, sunt două extreme care nu au legătură cu adevărata Ortodoxie. În amândouă cazurile, echilibrul corect între cele din afara omului şi cele din lăuntrul lui este afectat.

Postul, aşa cum este el practicat în mod tradiţional în Biserică, a fost mereu dificil şi a implicat mereu greutăţi. Mulţi dintre contemporanii noştri sunt dispuşi să postească din motive de sănătate sau frumuseţe pentru a slăbi. Noi, creştinii, nu suntem în stare să facem măcar atât pentru Împărăţia cerurilor? De ce abnegaţia acceptată cu atâta bucurie de generaţiile precedente de ortodocşi a ajuns să fie o atât de insuportabilă povară pentru urmaşii lor de astăzi? Odată, Sfântul Serafim de Sarov a fost întrebat de ce minunile harului, atât de evidente în trecut, nu mai erau frecvente în vremea lui. El a răspuns: „Lipseşte numai un singur lucru – o determinare neclintită”.

Nemulțumirea de sine care mântuiește
Scopul principal al postului este să ne facă conştienţi de dependenţa noastră de Dumnezeu. Dacă este practicată cu seriozitate, abţinerea de la mâncare pe care o presupune Postul Mare – mai ales în zilele de început – implică o doză considerabilă de foame reală, precum şi un sentiment de oboseală şi epuizare fizică. Scopul este să ne facă să conştientizăm stricăciunea noastră lăuntrică şi să nască un sentiment de căinţă; să ne aducă, adică, în starea de a înţelege, cu adevărat, afirmaţia lui Hristos: „Fără Mine nu puteţi face nimic” (Ioan 15, 5). Dacă ne ghiftuim mereu cu mâncare şi băutură, devenim cu uşurinţă prea încrezători în propriile noastre puteri, dobândind un sentiment fals de autonomie şi autosuficienţă. Practicarea unui post trupesc subminează această mulţumire de sine păcătoasă. Smul­gându-ne din înşelătoarea siguranţă a fariseului – care postea, e adevărat, dar nu în duhul corect -, înfrânarea din Postul Mare ne dăruieşte nemulţumirea de sine mântuitoare a vameşului (Luca 18, 10-14). Acesta este rolul foamei şi al oboselii: să ne facă „săraci cu duhul”, conştienţi de neputinţa noastră şi de dependenţa faţă de ajutorul lui Dumnezeu.

Totuşi, ar fi incomplet să punem accentul doar pe acest element al slăbiciunii şi foamei. Înfrânarea duce nu numai la aceasta, ci şi la un sentiment de uşurătate, trezvie, libertate şi bucurie. Deşi implică o autentică abnegaţie, postul nu încearcă să agreseze trupul, ci, mai degrabă, să îi redea sănătatea şi echilibrul. Postirea eliberează trupul de sub povara greutăţii excesive şi îl face un partener potrivit pentru practicarea rugăciunii, mai vioi şi mai sensibil la vocea Duhului.

Semnificaţia lăuntrică a postului este cel mai bine rezumată în triada: rugăciune, postire, milostenie. Despărţit de rugăciune şi de primirea Sfintelor Taine, neînsoţit de fapte de milostenie, postul devine fariseic sau chiar demonic. Duce nu la căinţă şi bucurie, ci la mândrie, tensiune interioară şi iritabilitate.

Postirea, aşadar, nu are valoare când nu este însoţită de rugăciune. În Evanghelii se spune că diavolul este alungat nu doar prin post, ci prin „rugăciune şi post”; şi despre primii creştini ni se spune că nu doar posteau, ci că petreceau „postind şi rugându-se” (Fapte 13, 3). Atât în Vechiul, cât şi în Noul Testament, postul este văzut nu ca un scop în sine, ci ca un ajutor pentru o rugăciune mai intensă şi mai vie, ca o pregătire pentru un moment important sau pentru întâlnirea cu Dumnezeu.

Unde ni se pare că regulile tradiţionale nu se pot aplica la situaţia noastră personală, trebuie să cerem sfatul duhovnicului nostru – nu în sensul de a ne asigura o anumită „dezlegare” juridică, ci pentru a înţelege cu smerenie, fiind ajutaţi de preot, să descoperim care este voia Domnului pentru noi. Şi mai ales dacă nu dorim să ne uşurăm postul, ci, dimpotrivă, să ne nevoim suplimentar, să nu facem aceasta fără binecuvântarea duhovnicului nostru. Aceasta a fost practica dintotdeauna a Bisericii, încă din primele veacuri creştine.

Respingem patimile, nu materia
Aceia care postesc nicidecum nu resping cele materiale, ci, dimpotrivă, socotesc că folosirea lor moderată ajută la mântuire. Ei îşi împlinesc vocaţia de fii ai lui Dumnezeu despre care vorbeşte Sfântul Pavel: creaţia „aşteaptă cu nerăbdare descoperirea fiilor lui Dumnezeu.[…] Pentru că şi făptura însăşi se va izbăvi din robia stricăciunii, ca să fie părtaşă la libertatea măririi fiilor lui Dumnezeu. Căci ştim că toată făptura împreună suspină şi împreună are dureri până acum” (Romani 8, 19-22). Prin înfrânarea din Postul Mare, cerem ajutorul lui Dumnezeu spre a ne exercita această chemare de preoţi ai creaţiei, restabilind toate lucrurile în frumuseţea lor iniţială. Stăpânirea ascetică de sine semnifică, astfel, o respingere a lumii numai în măsura în care ea este stricată de Cădere; o respingere a trupului numai în măsura în care este dominat de patimi păcătoase. Nemaifiind stăpâniţi de dorinţa egoistă de a poseda şi a exploata, începem să vedem lumea cu ochii lui Adam din rai. Este calea prin care participăm la Liturghia cosmică prin care toate cele văzute şi cele nevăzute aduc slavă lui Dumnezeu.

Îndemnuri pentru post de la Sfântul Ierarh Martir Antim Ivireanul

„Că precum nu sânt dulci bucatele făr’ de sare, aşa nici postul făr’ de rugăciuni.” Acestea sunt cuvintele pe care Sfântul Ierarh Martir Antim Ivireanul le‑a rostit acum trei secole credincioşilor ortodocşi într‑o societate românească răvăşită de aceleaşi păcate ca şi în prezent. Sfântul Mitropolit Antim a înţeles chemarea vremii, iar întreaga viaţă şi‑a dedicat‑o ridicării morale a poporului încredinţat spre păstorire.

Societatea românească de la sfârşitul secolului al XVII‑lea şi începutul celui următor nu se deosebeşte prea mult, în privinţa provocărilor vieţuirii creştin‑ortodoxe, de societatea contemporană, întrucât păcatele au rămas aceleaşi, doar oamenii s‑au schimbat. Păstorind într‑o ţară aflată în grele încercări: fiscalitatea din ce în ce mai mare, din cauza haraciului impus de Înalta Poartă; neliniştile continue de la graniţele ţării; propaganda catolică pro‑uniatistă, ce obţinuse „unirea” cu Roma a unei părţi din cadrul Bisericii Ortodoxe din Transilvania; sărăcia materială, culturală şi spirituală a păstoriţilor săi, care participau la slujbele bisericeşti săvârşite în limba slavonă, pe care nu o cunoşteau ş.a., Sfântul Antim Ivireanul a fost unul dintre marii păstori ai Bisericii noastre care au reuşit să schimbe starea neputincioasă a faptelor vremii pentru a ridica moral şi cultural poporul ortodox român.

„Societatea românească de la sfârşitul secolului al XVII‑lea şi începutul celui următor şi îndeosebi clasele dominante aveau nevoie de altceva: de o chemare drastică la realitate. Era necesară o predică vie care să fie inspirată din realităţile locale şi să răspundă îndatoririlor morale ale momentului istoric. Mitropolitul Antim a înţeles chemarea vremii, de aceea, s‑a făcut îndrumătorul ei. O societate greu apăsată, pe de o parte, de nedrepte aşezări sociale, iar de altă parte, de asuprirea otomană, în care cei avuţi trăiau din exploatare şi în lux, trebuia să fie chemată la o viaţă nouă” (Ştefan Ionescu, Panait I. Panait, „Constantin Vodă Brâncoveanu. Viaţa. Domnia. Epoca”, 2014, pp. 448‑449).

Dintre lucrările Sfântului Ierarh Martir Antim Ivireanul, predicile sau didahiile sale au rămas în conştiinţa Bisericii şi istoriei neamului ortodox românesc pentru abilitatea lui de a‑l trezi pe ascultătorul adormit în neştiinţa limbii slavone către realitatea existenţei prin viul grai românesc. „Şi nu ştiu ce voiu să mai zic, că de grăim vreodată câte vreun cuvânt ca să folosim pre cineva şi mai vârtos pre înşine, pentru datoriia ce avem, cei mai mulţi răpşesc, zicând: acum acesta s‑au aflat mai de treabă şi mai învăţat decât alţii să ne pue pe noi pe cale. De la părinţi aşa ne‑am pomenit şi ne‑am ţinut şi fărâ de aceste învăţături şi tot acest feliu de obiciaiu am avut şi nimenea n‑au zis că sânt rele, nici au silit să ne strice obiceaele. Ci de acesta voiu zice şi eu că iaste aşa precum ziceţi voi; că viiarmele ce zace la rădăcina hreanului, de‑i va zice cineva să iasă de acolea să meargă la alte rădăcini mai bune şi mai dulci, el zice că mai dulce decât hreanul nu iaste; căci acolo s‑au născut şi acolo s‑au pomenit. Aşa şi voi, pomenin­du‑vă într‑aceste fapte şi lucruri şi nefiind cine să vă înveţe, cu adevărat vă par amar acum vorbele mele, nefiind obicinuiţi cu dânsele” („Didahii”, 2010, p. 127).

Sfântul Antim Ivireanul a fost un talentat orator bisericesc, precum la fel de dibaci a fost în lucrul mâinilor, şi anume în sculp­tură, xilografie, zugrăvirea de biserici, caligrafie, miniatură şi topografie. Sfântul ierarh, împlinind tradiţia Bisericii Ortodoxe, nu s‑a mulţumit doar a‑i „trezi” pe păstoriţii săi, ci şi a‑i îndemna să aibă o vieţuire creştină autentică, ancorată în Hristos. „Să alergăm la sfintele biserici, de nu în toate zilele, pentru multe neputinţe şi nevoi ale noastre ce vin totdeauna din valurile lumii, măcar duminicile şi sărbătorile… Iar să nu mergem pe la hore şi pe la jocuri şi pe la cârciume, dupre cum ne iaste obiciaiul, că în loc de a ne folosi, ne păgubim şi sufleteşte şi trupeşte” (Cuvânt de învăţătură la Bogoiavlenie (Botezul Domnului), op. cit. p. 108).

Pentru Sfântul Antim, postul este una dintre „armele” puse la îndemână omului de Biserica lui Hristos pentru a înfrunta tulburările şi dezbinările din interiorul societăţii româneşti. „A­vem datorie cu toţii, din mic până la mare, bărbaţi şi mueri, copii şi fete, bătrâni şi tineri, însuraţi şi neînsuraţi, să facem trei lucruri: să ne ducem fieştecine la duhovnicul său să ne mărturisim păcatele; a dooa, să postim; al treilea lucru trebuiaşte să facem milostenie. (…) Trebuie să postim pentru ca să nu avem părtăşie cu diavolul, că nu s‑au făcut nimeni învăţat sau înţelept din cei ce s‑au răsfăţat în mâncări, nici din cei ce au alergat la veselii s‑au făcut ucenic bunătăţilor, nici iubitoriul de răsfăţăciuni, sfânt; nici cel ce vieţuiaşte trupeşte, părtaş împărăţiei ceriului” („Didahii”, 2010, p. 125).

„Ştiu bine că nu ne va lăsa obiciaiul şi năravul cel rău ca să ne postim de bucate; ce încailea să ne postim de răutăţi, că spre mâncare (n‑am cum mai zice într‑alt chip) ne îndeamnă blestematul acesta de pântece, dară a face rău n‑avem îndemnător pre nimeni. Că trupului îi trebuiaşte mâncare, iar sufletului nu‑i trebuiaşte răutăţi; şi din mâncare cunoşti (la focul) oarecare dulceaţă, iar din răutate nu să cunoşti alt nimic, fără numai vătămare de suflet şi călcare de lege” (Ibidem, p. 120).

Ierarhul georgian a învăţat poporul credincios că postul nu este o simplă abţinere de la anumite alimente, adică o dietă pentru sănătatea trupului, ci o nevoinţă a trupului pentru însănătoşirea sufletului şi înfrânarea de la patimile sufletului. „Cu postul să ne uşurăm trupul, să ne limpezim mintea şi să ne bucurăm cu sufletul, ca să vie darul lui Dumnezeu asupra noastră, care post trebuie să‑l facem cu rugăciuni amestecat. Că precum nu sânt dulci bucatele fărʹ de sare, aşa nici postul fărʹ de rugăciuni. (…) Că ce folos iaste trupul să fie deşărt de bucate, iar sufletul a‑l umplea de păcate, ce folos iaste a fi galben şi ofilit de post, iar de pizmă şi urâciune a fi prins, ce folos iaste a nu bea vin şi a fi beat de veninul mâniei, ce folos iaste a nu mânca carne şi cu hulele a rumpe carnea fraţilor noştri; ce folos iaste a nu conteni de cele ce sânt, uneori sloboade şi a face celia ce nu sânt niciodată, cu vreun mijloc, sloboade. Că Dumnezeu pre aceia iubeşte şi‑i cinsteşte pre carii să feresc de cele oprite” (Ibidem, pp. 120‑121).

„Nu amesteca postul cu meşteşugitele tale pofte, că nu vei rămânea nepedepsit. Nu aduce la mijloc boale mincinoase. Nu zice minciuni asupra postului, cum că iaste făcător de boale, pentru căci iaste făcător de sănătate. Numai pentru obiciaiul tău cel rău să socoteşte postu la tine vrăjmaş, dară nu iaste, fireşte greu. (…) Trebuie să nu postim numai de bucate, ci mai vârtosu să ne postim de rele, căci ne vatămăm sufleteşte, adecă de hule, de înjurături, de zavistii, de mânii, de urgii, de clevete, de pârale ce aveţi obiciaiu ce vă pârâţi unul pre altul, ca să vă sărăciţi care lucru îl face numai singur diavolul” (Ibidem, p. 126).

Deşi original în modul de exprimare a predicilor sau a îndemnurilor sale morale, Sfântul Ierarh Martir nu aduce de la sine vreo învăţătură nouă, ci doar o îmbracă în înţelesuri noi pentru vremuri noi.